Nunta-i chef și voie bună?

În Pilda Nunții Fiului de Împărat, Mântuitorul Iisus Hristos aseamănă Împărăția lui Dumnezeu cu o nuntă, și nu cu orice fel de nuntă, ci cu una regală, adică o nuntă cu pretenții. Dincolo de exegezele metaforice, sau hiper-simbolice, asemănarea Împărăției Cerurilor cu o nuntă, creează în mintea noastră, mult prea profană, imagini care nu se prea leagă de spiritualitatea Bisericii. O nuntă presupune muzică nu foarte sacră, mâncare și băutură peste necesarul firesc, extravaganțe vestimentare ce cad adeseori în vulgar, dansuri mai tribale spre finalul petrecerii și multe altele… care sincer, nu cred că se vor regăsi în Împărăția cerurilor. Dar atunci ne putem pune următoarele probleme. Oare Mântuitorul a făcut la întâmplare acestă comparație, sau nunta este mai mult decât chef și voie bună. Eu sincer optez pentru a doua variantă, și nu pentru că știm că Mântuitorul nu vorbește niciodată la întâmplare, ci pentru că nunta într-adevăr însemnă altceva decât noi o știm și o practicăm. Nunta se caracterizează prin trei elemete esențiale: mirir, invitați și dar.

1. Mirii sunt cei datorită cărora are loc evenimentul. Mirii sunt punctul central al nunții, cei care centrează atenția și din care se revarsă bucuria celorlalți. Mirii primesc acestă calitate în urma unui legământ, iar acest legământ este cel al dragostei necondiționate. Expresia regăsită în rugăciunile Tainei Cununiei, că „vei păzi dragostea până la mormânt” nu se referă la momentul morții, ci la actul dragostei care merge până la jertfa supremă.

2. Invitații sunt cei care răspund dragostei mirilor prin prezența lor. Nu sunt esențiali doar ca prezență, ci sunt esențiali ca participare activă și sinceră la dragostea mirilor. Faptul că sunt invitați, anunțați din timp, face ca prezența lor să nu fie una oarecare, ci pregătită. Mirii se pregătesc cu ospăț, iar invitații cu cinste. Azi cinstea se referă la plic, însă cinstea invitațiilor în cadru nunții din pildă este prezența lor onorantă pentru miri. Din cauza aceasta invitatul fără haină de nuntă este dat afară. Nu că era importantă haina, ci că nu avea atitudinea potrivită pentru bucuria mirilor. Era acolo din „obligație” și nu din dragoste.

3. Darul este răspunsul firesc la bucuria dragostei împărtășite de miri și de cei invitați. Nu exemplele darurilor materiale sunt cele care arată atașamentul, ci modul în care se participă la nuntă. În nunta din pildă, Fiul de împărat nu așteaptă nimic material de la invitați. Darul lui este Nunta, darul invitațiilor este mulțumirea participării la nuntă. Putem chiar afirma, cu o oarecare îndrăzneală, că Mirele este darul invitațiilor și invitații sunt darul Mirelui, se dăruiesc reciproc.

Acum făcând o paralelă cu imaginea nunții pe care o avem în practică azi, vedem că nu prea arată a Împărăția Cerurilor. Mirii își fac legăminte de iubire, dar nu chiar știu ce înseamnă ele, și le păstrează până la prima furtună. Grija lor nu este aceea de a arăta lumii cât de mult se iubesc, ci de a arăta lumii cât de bine se îngrijesc de petrecere. Invitații vin, chemați sau obligați. Cinstea este după gradul de rudeniei sau distanța dintre case. Haina de nuntă nu trebuie să arate dragostea față de miri ci dragostea față de propria persoană. Darul? Aici începe provocarea. Dat cu zâmbetul pe buze și cu amărăciune în suflet, reprezintă fie o investiție pentru o viitoare nuntă, fie o reglare de conturi cu o eliberare de „obligație”. Oricum ar fi, numai de drag nu e, iar nunta numai Împărăția lui Dumnezeu nu este!