Pilda manifestării dragostei

Pilda samariteanului milostiv, este una dintre parabolele Mântuitorului pe care ne-am obișnuit să o folosim ca argument scripturistic atunci când vorbim despre milostenie, faptele milei trupești sau Taina Sfântului Maslu. Domnul Iisus Hristos rostește pilda aceasta într-un context diferit de ideea milosteniei, într-o polemică despre dragoste. (Luca 10, 25-37) Despre dragostea față de Dumnezeu, manifestată prin toată ființa omului și a dragostei față de semen, manifestată chiar împotriva ființei noaste. La o privire atentă asupra protagoniștilor acestei pilde putem vedea că avem de a face cu patru categorii de oameni; cu patru tipologii de conștiințe.

1. Omul căzut între tâlhari – persoană singură, cu un țel în viață, cu un drum, nu cu cea mai inspirată cale, cu neșansa de a cădea în mâinile tâlharilor. Pe lângă faptul că pierde tot ce avea, aproape și viața nici nu a avut puterea de a se apăra. Este tipul de om care ar putea iubi, care poate este iubit, dar care nu are ocazia și puterea de a-și manifesta dragostea. Este tipologia primitorului, asemenea săracului Lazăr sau a orbului Bartimeu, mântuiți în măsura în care cei din jur îi prind în dragostea lor și-i trag către Dumnezeu.
2. Tâlharii – grup organizat, mânați de un țel precis, buni cunoscători al drumului pe care merg, mânați de un puternic sentiment al datoriei, plini de dragoste, însă manifestată egoist, spre ei înșiși. Tipologia conștiinței de tip corporatist, care nu ajung la crimă, nu exploatează pe cei din jurul lor până la desființare, ci doar parazitează victima pentru propria supraviețuire. Ce este de remarcat la acești protagoniști este instinctul de turmă, de grup. Manifestarea păcătoasă a dragostei are nevoie întotdeauna de justificare, de argumente pentru a reduce conștiința la tăcere.
3. Preotul și Levitul – tipul conștiinței adormite. Oameni singuri, la fel ca și cel căzut între tâlhari, cu un drum precis în viață, destul de conștienți de valoarea semenului încât să nu-l exploateze dar destul de egoiști încât să nu-l ajute. Astfel de oameni sunt cei lași. Toleranți cu păcatul din jurul lor atâta timp cât nu sunt afectați direct. Mișcați de suferința semenilor dar numai la nivel constatator. Genul de oameni care mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că nu sunt ei cei căzuți în necaz. Dragostea lor este una reală la nivel declarativ, și chiar la nivelul conștiinței dar niciodată transformată în faptă.
4. Samariteanul – om singur dar purtător de daruri duhovnicești. Călător pe drumul vieții dar fără să facă un scop în sine din destinația lui. Încrezători în Dumnezeu și mânați de un puternic sentiment al datoriei față de El. Constată păcatul dar nu-l tolerează, și luptă împotriva lui cu dragoste. Lupta cu dragoste împotriva păcatului nu se sfârșește cu victorie, cu înfrângerea adversarului ci cu schimbarea lui, cu transformarea în virtute. Moartea nu desființează dragostea ci o desăvârșește. Pericolul nu slăbește dragostea ci o face să fie mai puternică. Suferința nu acoperă dragostea ci o face lucrătoare, o scoate din spiritual și o pune în trupesc, în lucru. Milostenia pe care a făcut-o samariteanul nu este o virtute în sine, ci este mai degrabă o manifestare firească a dragostei. Curajul lui de a se expune pericolului tâlharilor vine tot din calitatea dragostei de a „nu căuta ale sale”.

Inevitabil fiecare persoană se regăsește înt-una dintre aceste patru categorii. Provocarea este aceea de a deveni Samariteni atunci când ne revenim din căderea noastră. Avem posibilitatea ca necazul să ne împingă spre răzbunare, tâlhărie, sau spre egocentrism dar dragostea așteaptă altceva, învierea, a noastră și a celor din jurul nostru: „dragostea nu moare niciodată”.