Biserica din zona crepusculară

Într-o povestire orientală se relatează următoarele:

Un învățat dintr-o cetate din deșert își avertizează concetățenii despre faptul că în viitorul apropiat o secetă mare se va abate peste regiune și că toate sursele de apă vor seca. Mai apoi, spunea învățatul, fântânile se vor umple din nou, însă apa aceea nu va fi bună de băut ci îi va înnebuni pe toți cei care o vor bea. Un singur om a dat crezare spuselor învățatului făcându-și rezerve serioase de apă. Seceta a venit, oamenii sufereau de sete, dar mai apoi apa a revenit în regiune. Toți însă, bând din noua apă, au început să înnebunească, mai puțin cel care își făcuse rezerve din apa de dinainte de secetă. Problema apare în momentul în care toți ceilalți, înnebuniți de apa cea nouă, încep să-l marginalizeze pe cel cu apa bună, și chiar să-l numească nebun pentru că nu era ca ei. Cel din urmă cedează, nesuportând presiunea socială, își varsă apa cea bună, bea din apa nebunilor și devine unul ca ei.

Biserica este astăzi în ipostaza omului cu apa bună, atacată din toate părțile, marginalizată de „societatea progresistă”, ironizată în tot ceea ce face, și gata de înlocuit oricând cu spitale, școli, stadioane, autostrăzi sau alte chestii „foarte importante” pentru nație. Oare cum trebuie să reacționeze? Ca și cel din poveste, să renunțe pentru a fi „integrată” , sau să rămână sănătoasă dar tot mai izolată? Răspunsul nu-l avem noi. L-a dat Hristos: „În lume necazuri veți avea: îndrăzniți căci Eu am biruit lumea!”