Predicarea Bibliei între școală și credință

În Duminica ce precede sărbătoarea Nașterii Mântuitotului se citește în Biserica Ortodoxă un paragraf scripturistic pe cât de simplu de parcurs pe atât de greu de explicat, și anume Genealogia Mântuitotului, începând cu părintele poporului evreu Avraam și până la logodnicul Ferciorei Maria, Iosif. Chiar dacă cei mai mulți dintre noi (preoți sau predicatori în special) tindem să tratăm succint acest pasaj în predicile noastre, sau chiar să-l evităm (că ce să vorbești despre niște nume greu de citit!?) el poate să ne ridice foarte mari provocări și importate subiecte de dezbatere teologică. Dincolo de comparațiile pe care le putem face cu genealogia de la Luca, și cu diferențele de nume, sau convingerea că Iisus s-a născut ca om adevărat, din seminția lui David ca împlinitor al profețiilor (vezi Isaia – „toiag din rădăcina lui Iesei”; sau Israel – „stăpânitor din Iuda” ș.a.) genealogia ne deslușește și un adevăr uneori neglijat sau prea puțin explicat: faptul că Iisus, prin neamul din care făcea parte, era un erudit, un învățat. Zilele trecute, având o întâlnire pasageră cu un „frate” pastor, care încerca să-mi explice faptul că oricine poate predica scriptura dacă are credință, că doar nici Iisus n-a avut carte (sic!) , mi-am pus sincer această întrebare: dacă afirmația este adevărată, și vedem că nici apostolii nu au avut cine știe ce facultăți, cum se face că noi (preoții) trebuie să parcurgem cel puțin 4 ani de teologie (+ 5 de seminar+ 2 de master + etc) pentru a putea predica Evanghelia din cărțile de predici ale altor preoți? Oare chiar atât de fără de credință suntem încât Duhul Sfânt nu găsește loc să vorbească prin noi?

Cred că răspunsul l-am găsit, parțial, în genealogia Mântuitorului, mai exact în tradiția învățătorească a familiilor de viță nobilă ale evreilor. În primul rând Iisus era din neamul lui David, pe linie directă, și chiar dacă regalitatea iudaică își pierduse principiul dinastic, în conștiința familială era păstrat încă cu sfințenie. În Sfânta Scriptură avem foarte puține date despre copilăria Mântuitorului, dar cele de care dispunem (pelerinajul la Templu al Mântuitorului la vârsta de 12 ani) ne relevă un fapt incontestabil: Mântuitotul era un tânăr știutor de carte. Nu știm pe ce cale a dobândit Omul Hristos știința Torei (Legea iudaică) însă știm cu siguranță că toți băieții iudeilor, și cu precădere cei din familii onorabile, învățau scrisul și cititul, chiar și aritmetică, de la tații lor, ca o obligație sacră, în vederea citirii și învățării Legii lui Dumnezeu. Unii, cei drept, săreau peste acest moment, iar atunci când își dădeau examenul de maturitate în fața comunității citind din Scripturi, învățau pasajele pe de rost. Iisus însă știa carte. A explicat profețiile în fața consătenilor săi, și aproape a fost aruncat de pe munte. A explicat Legea bătrânilor din Templu, a scris cu degetul pe nisip uimindu-i pe farisei și pe cărturari și mai ales era numit de către ceilalți, chiar de către adversari Rabbi (Învățător) apelativ rezervat strict celor care aveau studii de specialitate, iar fariseii nu se jucau cu aceste cuvinte!

Revenind la subiectul nostru, vedem că învățarea Scripturilor are două valențe, una personală și una comunitară. La nivel personal sunt convins că nu ai nevoie de nici o școală pentru a putea trăi în duhul Bibliei, ci doar de școala credinței și a dragostei de Dumnezeu, însă la nivel comunitar, pe lângă credință trebuie și învățătură, pentru că Hristos, chiar provenit dintr-un mediu sărac, avea moștenirea erudiție strămoșilor și pe lângă Dumnezeirea Lui mai avea și misiunea de a oferi o umanitate desăvârșită, iar această desăvârșire nu se poate face fără cultură. Putem încerca să-L folosim pe Hristos ca argument pentru prostia noastră, dar atunci nu vom reuși decât să ne facem învățători mincinoși și asemenea celor care răstălmăcesc scripturile spre a lor pieire.