Fărâmiturile Harului

Dialogul Mântuitorului cu femeia cananeancă este expus adeseori ca un exemplu de îndrăzneală a celui credincios în fața lui Dumnezeu, chiar dacă cei din jur, apropiați sau chiar societatea îl descurajează. Legea iudaică, modificată adesea prin interpretările rabinilor, prevedea că mântuirea va ieși din poporul evreu, adică Mântuitorul, dar și că ea va fi doar pentru poporul evreu, cu toate că în ideea mesianică a profeților Vechiului Testament apare adesea expresia „tuturor popoarelor”, când se vorbește despre mântuire. Mântuitorul cunoștea cu siguranță adevăratul sens al Legii, însă dă curs polemicii dintre evrei și „popoare” tocmai pentru a le arăta celor din anturajul său cum lucrează Dumnezeu. Două aspecte aparte, deosebim, în acest dialog de la distanță, între femeie și Mântuitotul Hristos:

1. Cererea în nume propriu, cu toate că fiica ei era cea demonzată și avea nevoie de vindecare – „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.” Poate părea deplasată exprimarea, însă ea arată un adevăr esențial, pe care societatea modernă și ultrapsihanalizată îl tot reneagă, și anume faptul că părinții sunt responsabili de eșecurile copiilor lor. Fiica cananiencei era demonizată, dar suferința o ducea si ea. De ce nu a lăsat-o femeia pe fiica ei liberă să slujească cui voia ea? Nu i-a încălcat oare libertatea conștiinței prin faptul că a cerut în numele ei intervenția lui Dumnezeu?
2. „Cantitatea de Har” necesară vindecării. Femeia, conștientă de statutul ei nu se așteaptă ca un evreu, fie el și Mesia, să se aplece spre ea, fiică a neamurilor păcătoase, dar speră că poate primește „resturile” binecuvântărilor lui Dumnezeu. La fel ca și Rut, care se mulțumea cu ceea ce rămânea după secerători, și cananeanca se mulțumește cu resturile rămase după evrei. Demonizarea fiicei ei se vindecă cu resturi de har! Cea mai cumplită stare de degradare omenească, demonizarea, se vindecă cu o fărâmă de Har, dar nu pentru că Dumnezeu nu ar fi putut împărtăși mai mult femeii, însă nu era nevoie. Omului credincios îi este suficient o „picătură” de har pentru a primi toate binecuvântările, iar celui necredincios nici prezența materială a lui Dumnezeu nu-l sfințește. Pilda Semănătorului este foarte grăitoare în acest sens.

O singură sămânță poate aduce rod însutit… restul ține de pământ.