Ghid de bune practici ale creștinului ortodox (I – Taina Sfântului Botez)

Rânduiala Sfintelor Taine în Biserica Ortodoxă urmează unei tradiții consolidate și experiate în cei 2000 de ani pe care omenirea i-a parcurs de la venirea Mâtuitorului. Rânduielie Bisericii, sau generic numite de către creștini „slujbe” nu sunt o invenție a „popilor” și nici acte fără sens, doar de dragul actului dramatic, ci sunt manifestări cu încărcătură harică și cu un simbolism deosebit, al căror scop principal este de a ne apropia de Hristos. Din nefericire, azi, parcă mai mult ca oricând, practica ritualică ortodoxă este de multe ori bagatelizată, relativizată sau neînțeleasă, iar toate acestea au ca și cauzalitate necatehizarea corectă (sau deloc) a creștinilor. În cele ce urmează voi încerca să aduc în discuție câteva elemente mai problematice legate de Sfintele Taine și de râduilelile Bisericii, cu scopul înțelegerii „rostului” lor și a corectării eventualelor dificultăți.

Taina Sfântului Botez

Este rânduiala prin care catehumenul (cel chemat la botez) devine membru al Bisericii, primind înfierea lui Dumnezeu, prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi (a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh), primind iertare de toate păcatele (chiar și de predispoziția stămoșească a căderii lui Adam). Practica tradițională a Bisericii este aceea de a-l catehiza o perioadă pe cel care vine la credință, adică de a-l instrui în credința creștină. Faptul că azi s-a generalizat obiceiul botezului copiilor în general la 6 saptămâni (aprox. 40 de zile) de la naștere, face ca această rânduială a catehumenatului să nu mai poată fi făcută înainte, dar asta nu înseamnă că nu mai trebuie făcută deloc. Catehizarea sau învățarea normelor de credință poate și trebuie să se desfășoare pe tot parcursul vieții, fiind o calitate a unui bun creștin.

O problemă frecvent întâlnită la această Sfântă Taină este aceea a nașilor. Nașii, ca viitori părinți spirituali (duhovnicești), trebuie să fie la rândul lor creștini ortodocși, cu o viață demnă de urmat pentru cel care le va deveni fin (adică fiu prin înfiere duhovnicească). În mod corect la botez este nevoie de o singură persoană în postura de naș. De preferat este ca nașul să fie de același sex cu cel care se botează, nu ca o chestiune de discriminare, ci ca o practică pedagogică pentru viață (ispitele duhovnicești sunt diferite pentru bărbați și femei). Faptul că azi sunt chemați ca nași la botez cuplurile care au fost și nași de cununie ai părinților copilului, nu încurcă deloc, însă nu este o regulă obligatorie.

Cum se pregătesc nașii de botez? Prin spovedanie și Euharistie. Nu este o excepție, ci o regulă. Calitatea de naș nu se rezumă doar la aspectele sociale sau financiare, de fapt acestea nu contează în rânduiala botezului. Calitatea de naș este dată în primul rând de capacitatea de a-l îndruma pe fin în viața duhovnicească. Așadar, un sfat pentru părinți – alegeți nașii după statutul duhovnicesc, nu după cel social!

De ce este nevoie la Taina Sfântului Botez? În primul rând de cel care se botează, de naș, de apă, de o lumânare, de un prosop curat (sau o pânză de înfășat) și de puțin untdelemn (ulei). Restul „ustensilelor”, precum haine personalizate, săpunuri, bijuterii, busuioc sau petale de flori pentru apa botezului sunt de prisos în rânduială. Este de preferat să se păstreze solemnitatea momentului.

Ce este „(s)cufundofobia”? Este frica nejustificată a părinților de a-și vedea copilul cufundat în apa botezului. Se aduc tot felul de scenarii morbide pentru a-l convige pe preot să nu-l „bage de tot” în apă. Ba că este frig (întotdeauna la botezul copiilor se folosește apă caldă!), ba că este răcit copilul, ba că intră apă în ureche și face otită (apa folosită la botez este întotdeauna curată!), ba că se poate îneca etc. Este bine de știut că nu există o practică anexă posibilă de genul „stropire” sau „turnare”. Doar în cazuri excepționale, când cel care vine la botez are o problemă deosebită ce nu permite cufundarea (un handicap) sau când botezul se face de urgență și nu este timp și loc de cristelniță, preotul poate face botezul prin turnare. Dar și în acel caz, apa trebuie să ajungă pe o suprafață cât mai mare din corp. Mai mult, preotul săvărșitor folosește o tehnică de cufundare a copilului în apă, prin care protejează urechile, nasul și gura copilului, iar timpul de contact cu apa este foarte scurt, așa încât să nu fie nici un pericol.

Lepădarea de diavol. Nu se face pentru a scoate „dracii” din copil! Lepădările fac parte din partea premergătoare botezului, și practic ele erau integrate în procesul de catehizare al celui ce se pregătea de botez. Sunt expresia mărturisirii dorinței clare de a lepăda viața păcătoasă, guvernată de diavol, și de a ne uni cu Hristos. Așadar din partea aceasta nu lepădarea este principală (care de face de trei ori), ci unirea cu Hristos (care se mărturisește de trei ori câte trei) și mărturisirea credinței prin rostirea Simbolului de credință sau Crezul.

Concluzii:

  1. Botezul este înfierea în Dumnezeu și dobândirea calității de membru al Bisericii lui Hristos.
  2. Nașul (nașii) trebuie să fie creștini ortodocși, cu o viață curată și credință puternică, modele pentru cel botezat.
  3. Practica botezului nu se „adaptează” după preferințele și fricile părinților.
  4. Botezul este un act sacramental și mântuitor care se face în baza credinței, nu ca practică sau convenție socială.
angelic architecture art baptism
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: