Fariseismul nostru cel de toate zilele

Termenul de fariseu, întâlnit atât de des în evanghelie, a devenit în istoria Bisericii un sinonim pentru fățărnicie sau ipocrizie. Această analogie nu are de-a face cu ceea ce a fost această grupare în sine, ci de cei care în vremea Mântuitorului făceau parte din ea. Fariseii au apărut ca mișcare religios-politică în Israel după epoca Macaveilor (secolul al II-lea înainte de Hristos) și a fost necesară și binevenită în contextul social de atunci. Rolul fariseilor în societate era unul foarte benefic, aceștia fiind responsabili de promovarea și supravegherea respectării Torei, adică a legii lui Dumnezeu. După exilul Babilonic (573 în de Hristos) teritoriul Țării Sfinte s-a aflat mereu sub influența sau stăpânirea imperiilor vremii. Alexandru Macedon a cucerit această țară impunând cultura elenistică. Mai apoi stăpânirile vecinilor mai puternici s-au succedat până la cucerirea romană din secolul I înainte de Hristos. În tot acest timp fariseii au fost cei care s-au opus frecvent desacralizării și politeismului menținând poporul, în măsura posibilităților, pe linia dreptei credințe.

În vremea Mântuitorului însă, fariseimul își pierduse calea nobilă și trecuse pe linia politică, poate din mândrie sau oportunitate. Fariseii mai păstrau încă misiunea învățătorească, însă nu ca niște părinți ai poporului, ci ca „șefi” sau deținători exclusiv ai Legii lui Dumnezeu. Apariția Domnului Iisus Hristos cu atitudinea Lui binevoitoare și plină de har, cu învățătura Lui autentică și dezinteresată de cele materiale punea mișcarea fariseilor într-o lumină foarte proastă. Membrii tagmei fariseilor erau în mare parte oameni bogați, proveniți din familii nobile și care, chiar dacă pe față se opuneau stăpânitorilor romani, în esență erau colaboratorii perfecți ai acestora. Erau, dacă ne este permis să folosim această comparație, securitatea romanilor în Israel.

Azi condamnăm orice aplecare spre fariseism, falsitate, ipocrizie, mândrie nejustificată. Azi, de multe ori, recurgem la vorbele Mântuitorului și îi catalogăm pe „farisei” „pui de vipere” și „morminte văruite”. Dar întrebarea este următoarea: A pierit fariseismul din viața noastră?

Exemple:

1. Fariseii țineau post cu strictețe lunea și joia. Postul lor era unul foarte mediatizat, întrucât era însoțit de manifestări publice. Mântuitorul condamnă această practică. Postul nostru este la fel de public azi. Miercurea și Vinerea postim „creștinește” cumpărând în văzul tuturor pseudo-alimente vegetale, despre care zicem noi că sunt de post: pate de post, salam de post, bere de post, brânză de post, etc. de post. Mai mult, atunci când suntem în ipostaza de a fi în compania celor care nu postesc ne afișăm cu această mimă de „sfințenie a postitorului”, făcându-i pe ceilalți să se simtă inferiori nouă. Nu spunem că nu este nevoie de o mărturisire a credinței noastre, însă când această mărturisire smintește, ea trebuie redefinită.

2. Fariseii țineau Legea în cele mai mici detalii. Dădeau zeciuială și din mirodenii, însă nu aveau nici un fel de compasiune pentru cei săraci sau bolnavi și mai ales petru cei „păcătoși” precum vameșii. Noi ca și creștini tindem de multe ori să ne facem împlinitori ai regulilor Bisericii până în cele mai mici detalii, care de multe ori îi uimesc chiar și pe clerici. Problema este că din toate acestea lipsește duhul. Litera fără duh ucide, pentru că rămâne goală de viață. Un foarte elocvent exemplu este acela al cozilor interminabile la Bobotează pentru Aghiasmă, sau la hramuri pentru închinarea la Sfintele Moaște sau icoane, dar indiferență pentru Sfânta Euharistie. Da, este nevoie și de evlavie la locurile sfinte sau la sfinții Bisericii, dar nu fără Hristos, căci altfel nu mai suntem iubitori de Dumnezeu, ci profitori de har.

3. Fariseii erau recunoscuți pentru judecățile făcute în popor. Adeseori oamenii erau împărțiți în buni și răi de către farisei, doar pe baza propriilor păreri și norme. Mântuitorul le arată de multe ori că adevărata judecată se face privind în sufletul omului, și tocmai din acest motiv singurul capabil de asta este doar Dumnezeu. Nu știu dacă mai necesită aici dezvoltarea practicilor de judecată și etichetare a semenilor doar pe „dovezi” exterioare. Rețelele de socializare sunt azi pline de „LIKE” sau nu, doar pe baza unor imagini unilateral promovate.

4. Fariseii interpretau poruncile în favoarea lor. O reglemetare în legea iudaică prevedea ca părinții să fie ajutați la bătrânețe de copiii lor. Fariseii au introdus o intrepretare prin compensare materială. Mai exact, cei care nu voiau să-și „piardă” timpul îngrijind bătrâni bolnavi, puteau dona Templului acei bani pe care i-ar fi cheltuit cu întreținera părinților, fiind exonerați de orice responsabilitate. Azi, în multe rânduri, noi ca și creștini și împlinitori ai iubirii, facem același lucru. Nu creștem și dăruim iubirea noastră copiilor sau părinților noștrii, ci o cumpărăm. Părăsim copiii în brațele bunicilor și plecăm să facem bani. Ne găsim copiii crescuți și părinții de mult plecați și nu mai avem ce face cu banii. Unde mai este loc de iubire?

Exemplele pot continua, însă sfatul meu pentru această duminică a Vameșului și Fariseului este acela de a privi mai întâi la Fariseu ca în oglindă, iar la Vameș ca la un obiectiv. „Milă voiesc iar nu jertfă” spune Mântuitorul. Fariseul are jertfă fără milă. Vameșul are milă și asta este jertfa supremă. NOI?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: