„Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga”

Anul Covidului, 2020. În calendarul iulian, Duminica Floriilor; în calendarul gregorian, Ziua Învierii. Glasurile uceniciilor Domnului Hristos nu se aud. Nici strigând osanale, nici grăind „Hristos a înviat”. Se stă în case. Primăvara ne îmbie cu raze de soare stinghere, dar călduțe. Florile corcodușilor zâmbesc cu toată gura, încurajând merii și cireșii să nu piardă vremea. Cucul își cântă deja „pe de rost” partitura, iar vrăbiile au reparat de mult cuiburile asprite de iarnă. Noi ce facem? Noi… creștini prin botez, moștenitori ai împărăției prin promisiunea Tatălui, ucenici curajoși ai Fiului în vremea înmulțirii pâinilor, ce facem?

Stăm…!

Hristos intră azi smerit în Ierusalim, dar, ca niciodată, singur. Asina și mânzul ei sunt prezenți. Frunzele de finic așteaptă să fie tăiate și înnobilate de mâinile copiilor. Haine așternute au mai rămas, de anul trecut. Oricum, Domnul nu se uită la aceste manifestări. Inima așternută la poalele Golgotei contează. Noi?

Stăm…!

În surdină se aude, totuși, ceva. Voci înăbușite, stinghere, triste. Voci transmise în on-line, care din husele telefoanelor încearcă să intre în camera sufletului. Sunt glasuri de preoți, dublate de ecoul sfinților cuminți de pe zidurile reci ale bisericilor goale. Dar ce strigă? Osanale? Laude? Bucurie? Pare că plâng! Ascultăm… Într-adevăr plâng, alături de Hristos, cu lacrimi de sânge priveghind până la zi. Plâng, pentru că drumul Crucii se prelungește și devine tot mai greu. Plâng, pentru că Hristos de multe zile aude numai „Răstignește-L” în loc de „Osana”. Plâng, pentru că fariseii de odinioară nici nu se mai sinchisesc să caute un trădător… Nu mai e nevoie. Dorința lor „ca ucenicii să tacă” se împlinește după 2000 de ani. Noi?

Stăm…!

Să nu ne întristăm, nici să ne răzvrătim. Tot ceea ce se întâmplă par a fi răspunsuri la rugăciunile noastre de până acum. De câte ori în anii trecuți nu ne-am plâns că nu avem destul timp pentru familie? Că am vrea mai multe zile libere pentru pregătirile de Paști? Că prea mult durează slujbele la biserică? Că ce atâta spovedanie? Că vrem „spitale nu catedrale”? Că am vrea o pauză de la toți și toate? Poate că nu e așa… Dar cu siguranță știm ce timp este acesta… Timp de pocăință.

Stăm… Și nu strigăm „Osana”, că strigă zidurile în locul nostru… Dar măcar să nu mai strigăm „Răstignește-L”.

Doamne, ai milă de noi!