În decursul activității Sale, Mântuitorul face nenumărate vindecări. Vindecă oameni proveniți din toate păturile sociale, suferinzi de tot felul de boli, unele molipsitoare, altele demonice și chiar din naștere. Unii dintre cei vindecați cer eliberarea, alții o primesc prin mijlocirea prietenilor sau familiei, iar unii sunt vindecați doar pentru că Domnul Iisus Hristos a vrut asta.
Din ultima categorie face parte și slăbănogul (paraliticul) de la Scăldătoarea Vitezda. (Ioan 5, 1-15)
Pentru a înțelege exact contextul în care se petrece minunea, este necesar să știm ce era acea scăldătoare, și ce se petrecea acolo în acele timpuri. Denumirea „Vitezda” sau „Betezda”, în limba ebraică, înseamnă „casa vindecării” sau „casa tămăduirii”, fiind strâns legată de calitatea curativă a apelor. Încă din vremea lui Solomon, din acest loc se asigura apa necesară ritualurilor religioase din Templu, iar după reconstruirea Ierusalimului și a celui de-al doilea Templu, scăldătoarea este extinsă. O parte avea un rol de scăldătoare pentru oile ce se aduce ca jertfă prin poarta din apropiere, numită „a Oilor”, dar în vremea Mântuitorului, faima acestui loc era legată de minunea ce se petrecea în fiecare an de sărbătoarea Cincizecimii. Atunci „un înger al Domnului se cobora în scăldătoare și tulbura apa, iar cine intră întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era cuprins.”
În acest tablou, Mântuitorul apare la scăldătoare, într-un loc burdușit cu oameni bolnavi, plus însoțitorii lor. Toți stăteau în așteptare, cu speranța că vor fi primii în apă. Nimeni nu știa în care ceas din acea zi va veni îngerul și nici în care din cele 5 pridvoare (bazine) se va tulbura apa. Ne putem doar imagina vacarmul și agitația.
Nu știm dacă cineva s-a vindecat în acea zi de la apa tulburată de înger, dar știm cu siguranță că cineva s-a vindecat de la Apa cea Vie, Hristos. Slăbănogul era în suferință de multă vreme, și în ultimii 38 de ani venea la Vitezda cu speranța vindecării. Venea singur și conștient că nu are prea mari șanse de reușită în fața celor care aveau și însoțitori. Era, deci, și grav bolnav și singur și deznădăjduit dar și resemnat. Ne întrebăm, atunci de ce mai stătea, totuși, acolo? De ce se mai chinuia?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă Mântuitorul. Pentru că era păcătos. (Ioan 5, 14) Boala paraliticului se manifesta în trup, dar își avea cauza în suflet. Bolnavul își dorea vindecarea trupească, dar aștepta mai tare dezlegarea sufletului. De aceea îl alege Hristos pe el. Ceilalți aveau la îndemână minunea îngerului și darul semenilor și înțelepciunea medicilor pentru a câștiga sănătatea. Pe acest bolnav cu sufletul, doar Dumnezeu în persoană putea să-l vindece.
Actualitatea acestui pasaj din Evanghelie este tulburătoare. Suntem și noi ca într-o Vitezda ce cuprinde toată lumea și așteptăm momentul vindecării, al revelației. Nu știm când și de unde va veni. Nu știm dacă vom mai trăi până atunci. Știm doar, că trebuie să așteptăm. Dar asta vrea Dumnezeu de la noi? Să lâncezim timp de 38 de ani (sau zile, sau luni) lângă un „poate vom scăpa”? Hristos prin această vindecare ne oferă soluția: vindecarea sufletului.
Poate că această molimă va trece de la sine, sau va fi eradicată prin știință, precum alte boli din trecut. Poate ne vom recâștiga „libertatea” pierdută sau vom inventa noi modalități de manifestare umană. Chiar dacă lumea va reveni la normal cândva, totul va fi în zadar, dacă nu câștigăm vindecarea sufletului, iertarea de păcate, și aceasta doar Domnul Iisus Hristos ne-o poate oferi, altfel totul va fi în zadar.
„Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 15)
servite cu Boia 
Lasă un răspuns