S-a deschis Biserica! Așa, și?

Din 15 mai, anul curent(at), a început „relaxarea”. Ura, și la mulți ani! Totul revine la normal. Terasele organizează chefuri, piețele se umplu de mușterii, parcurile primesc iar oameni și peturi, Biserica îi așteaptă, afară, pe creștini.

Numai că nu e chiar așa!

Prima duminică cu „acces la public” după 2 luni de slujire a preoților cu ușile închise a scos la iveală metehnele lăsate în uitare, dar și noi obiceiuri câștigate în izolare. Ca să intru în premisa discuției, încep cu o întrebare populară:

„Ce-am avut și ce-am pierdut?”

Înainte de izolare ne aflam la începutul Postului Mare, și din majoritatea amvoanelor preoții „strigau” în gura mare chemând poporul la spovedanie și împărtășanie. A venit starea de urgență și s-au amânat toate. Doar Învierea Domnului nu a putut fi amânată, nu că unii nu și-ar fi dorit, dar Dumnezeu pur și simplu S-a încăpățânat să „calce cu moartea pe moarte”.

Au apărut și angoasele depărtării de cult. Justificări și surogate propuse și promovate doar pentru a stinge setea de Dumnezeu: Slujbe on-line, live-uri pe Facebook, mediatizarea rugăciunilor private, dispute despre activitatea clandestină a unor clerici, Botezuri, Înmormântări și Cununii cu 8 persoane (+ sau – cel botezat sau înmormântat), și culminând cu „războiul linguriței”.

Ieri ar fi trebuit să încheiem aceste devieri excepționale. Însă nu! Ne place pe on-line, ni se potrivește perfect justificarea linguriței pentru a mai amână împărtășirea cu Hristos, ne priește încă puțin comoditatea comentariilor teologice din anonimatul rețelelor sociale. Eu, sincer, mă așteptam ca această Duminică a Samarinencii să fie una revelatoare pentru noi. Să ne uimească întâlnirea cu Hristos în așa măsură, încât să ne lăsăm găleata de izbeliște și să alergăm în cetate strigând „L-am găsit pe Hristos!”

Vom putea spune că încă nu am revenit chiar la normalul dinainte de Covid. Dar nici să nu ne gândim să revenim la acel „normal”. Viața noastră dezlânată și plină de „toată pofta cea lumească” ne-a adus aici. Eu, unul, ca preot și creștin nu mai vreau o viață duhovnicească la fel ca înainte. Nu mai vreau doar rugăciuni de cerere de „noroc”, dezlegări de tot felul, dorințe de câștiguri financiare și frumusețe, sănătate pentru a munci ca animalele fără de Dumnezeu, spovedanie doar la Paște, Cununii prescurtate cu gândul la petrecere, botezuri cu nași care nu știu Crezul, și Înmormântări pline de obiceiuri magico-mistico-drăcești.

S-a deschis Biserica! Așa că, haideți, să facem acum, în al unsprezecelea ceas lucrurile cum trebuie. Începând cu clerul și terminând cu catehumenii. Haideți, să înțelegem că predica nu este un monolog liric, ci o mărturisire a credinței. Haideți, să înțelegem că Sfânta Liturghie nu este teatru și spectacol folcloric, ci trăire personală cu Hristos. Haideți, să înțelegem că Euharistia nu este un moft sau un premiu, ci și ca o necesitate fiziologică a creștinului. Haideți, să înțelegem că izolarea de voie sau de nevoie, departe de Biserică nu este doar o lipsă fizică din clădire, ci o abatere de la drumul mântuirii. Haideți, să înțelegem că noi toți suntem turma Lui Hristos și trebuie să urmăm Păstorului, dacă vrem să ajungem la pășune.

S-a deschis Biserica? Ea nu a fost închisă niciodată!