Sfinți sau sfințiți?

Prima duminică după sărbătoarea Rusaliilor (Pogorârea Duhului Sfânt) poartă numele de Duminica tuturor sfinților. Generic este numită așa, deoarece prin Duhul Sfânt care s-a pogorât peste lume, toți căpătăm sfințirea și posibilitatea lucrării spre sfințenie.

„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi. Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Matei 10, 37-40)

(Despre Hristos – cel ce aduce sabie citește aici )

Toată viața noastră este un drum de la sfințire la sfințenie, un drum care nu este doar lin și însorit, ci uneori plin de capcane, intersecții și întuneric. În paragraful evanghelic de mai sus, tocmai acest drum anevoios este descris în cuvintele Mântuitorului. Drumul spre sfințenie începe cu IUBIREA lui Dumnezeu. Dar ce fel de iubire? O iubire care să fie mai mare decât cea pe care o purtăm semenilor noștri și chiar familiei noastre. Ne spune, deci, Dumnezeu să nu ne iubim familia, copiii, soția, părinții? Nicidecum! Ne spune să nu-L înlocuim pe El cu familia noastră. Fiecare are parte de iubirea potrivită. Omul are capacitatea (darul) de a îi iubi și pe Dumnezeu și pe semeni și pe sine, fară să confunde aceste sentimente. În textul grecesc (original) al evangheliei, Matei nu folosește pentru iubire termenul agapi; agapan, care se folosește pentru a exprima dragostea profundă, spirituală, „înaltă”, poetică, ci termenul philon; philein care se referă la iubirea naturală, concretă, la afecțiunea exprimată zi de zi, precum cea manifestată de noi față de plăcerile zilnice. (vezi Cristian Bădiliță, Evanghelia după Matei, ed. Curtea Veche, 2009, p. 236) Așadar, Dumnezeu nu cere de la noi decât un loc în viața noastră cotidiană. Nu dorește decât să-i facem loc în fiecare zi alături de noi. Prezența Lui permanentă ne ține sfințiți spre sfințenie.

URMAREA lui Hristos prinde sens tocmai pornind de la iubirea Lui. Acest îndemn are menirea de a ne motiva să devenim discipoli ai Lui, urmând toate îndemnurile pe care ni le dă. Sensul acestei urmări se trage din însuși drumul pe care Mântuitorul îl deschide în fața noastră. Drumul acesta nu se parcurge de unul singur, ci împreună cu El. O traducere mai aproape de sensul termenului folosit de Hristos (akoloutheo) ar fi aceea de însoțire: Cel ce nu-și ia crucea și nu Mă însoțește nu este vrednic de mine. (Matei 10, 38).

PRIMIREA lui Hristos este o altă dimensiune a drumului spre sfințenie. Și aici avem un înțeles mai profund al verbului folosit în evanghelie: (dechomai). Sensul acestui cuvânt este unul foarte concret. Primirea lui Hristos este una reală, primește, acceptă, ia cu mâna. Exact ce ne îndeamnă Învățătorul, referindu-Se la Trupul și Sângele Lui. Primirea lui Dumnezeu în viața noastră nu trebuie să fie numai declarativă sau de principiu, ci una reală, concretă. Dacă Îl primim doar declarativ, pășim spre sfințire dar mai avem cale lungă până la sfințenie care este exprimată atât de clar de către Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” (Galateni 2, 20)

Revenim, așadar, la startul drumului nostru de la sfințire la sfințenie. Începem prin IUBIRE (afecțiune zi de zi) față de Dumnezeu, continuăm prin URMAREA (însoțirea) Domnului Hristos și desăvârșim prin PRIMIREA (Euharistie) Mântuitorului deplin, real și concret în trupul și sufletul nostru.

Cât de simplu… sau?