În dumninica a 3-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie se citește un paragraf din Predica de pe Munte, așa cum apare relatată la evanghelistul Matei. (Matei, 6, 22-34). La prima citire, sau mai bine spus la prima analiză, lucrurile sunt destul de clare. Mântuitorul ne îndeamnă să nu purtăm grijă de cele materiale, în defavoarea celor spirituale, și să le lăsăm în grija Tatălui ceresc:
„Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6, 31-34)
Super! Gata cu alergătura după hrană, cu grija lemnelor de foc, cu cererile copiilor! Gata! Toți ne oprim din grijă și stăm să ne dea Tatăl Ceresc cele necesare! Simplu… până ne lovește foamea. Oare asta ne spune Mântuitorul? Sau înțelesul este unul mai profund?
Cheia mesajului este chiar cuvântul „grijă”, tradus din grecescul μεριμνάω (merimnao). Uimior sau nu, primul sens pe care acest termen îl are în limba greacă nu este grijă ca atenție la nevoile vieții fizice, ci „anxietate”. (vezi pentru detalii Dicționarul biblic Strong), adică o grijă tulburătoare față de viața de zi cu zi. Definiția din DEX a anxietății este următoare: „stare patologică de neliniște, de teamă; (franțuzism) neliniște”. Simptomele acestei boli psihice numită anxietate sunt următoarele: Grija excesivă; Probleme de somn; Temeri iraționale; Probleme digestive; Panica; Perfecționism.
Așadar, grija la care Mântuitorul face referire, pe care ne îndeamnă să o lepădăm din viața noastră este de fapt o boală, gravă și parșivă, care ne acaparează viața și sufletul, fără să mai lase loc și iubirii, păcii și Domnului. Acest înțeles este întărit și de Sfântul Apostol Petru, în prima Epistolă Sobornicească, cap. 5, 5-8. Aici creștinii sunt îndemnați ca toată grija lor să o lase Domnului, pentru că altfel pot să cadă în „gura” diavolului care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”, și care de acestă grijă bolnăvicioasă se folosește, pentru a ne ține departe de Dumnezeu.
Revenind la cuvintele Domnului Iisus Hristos, înțelegem că nu ne spune să fim leneși, fără țeluri în viață, fără îngrijire de trup care „este templu a Duhului Sfânt” și „lăcaș al sufletului” și creație a „mâinilor lui Dumnezeu”, ci ne spune să nu le transformăm pe acestea în singurul motiv al viețuirii.
Când este, așadar, grija un păcat? Când avem simptome de anxietate față de viața noastră. Când ne este teamă că vom muri de foame cu frigiderul plin. Când ne plângem că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm și dulapurile se rup de greutatea hainelor. Când ne plângem că nu avem destui bani, iar noi și pe cei pe care îi avem îi cheltuim pe lucruri aducătoare de moarte. Când ne plângem că pruncii noștri nu sunt destul de cuminți și înțelepți să ajungă „lideri”, dar nu vedem că Dumnezeu ni i-a dăruit să îi iubim, nu să-i antrenăm. Când ne dorim sănătate, fără să fim bolnavi cu adevărat sau fericire, fără să fim necăjiți.
Dacă am trăit vreodată o situație din cele de mai sus, sau asemănătoare, atunci grija noastră a fost un păcat (nu doar de spovedit, ci și de vindecat).
servite cu Boia 
Lasă un răspuns