Anul acesta a fost pentru mulți dintre noi o mare de emoții contradictorii. Un amalgam de gânduri care se contrazic și care de multe ori cad deodată în mintea și sufletul nostru. Asemenea sunt și eu și din păcate cred că așa vom fi și în lunile ce vor urma. „Covidul” e real, e printre noi… E chiar în noi, uneori tăcut, alteori foarte zgomotos și dureros, dar e aici! Asta însă nu înseamnă că trebuie să fim ipocriți. Faptul că trăim într-o frică și groază de infectare nu ne dă dreptul să fim mârlani și răutăcioși cu cei din jurul nostru.
De ce zic toate acestea?
Pentru că pur și simplu nu pot să uit faptul că Paștele l-am petrecut în singurătate și izolare, iar toată vara în destrăbălare și ignoranță.
Restaurantele se deschid… Și bine fac… Mulți oameni care lucrează în domeniu au ajuns la limita subzistenței. S-au deschis plajele și hotelurile… E foarte bine, trebuie concediu că nu suntem roboți. Dar eu încă tot nu m-am lămurit de ce la Paște nu s-a putut deschide Biserica, măcar în noaptea de Înviere, cu slujbele religioase afară, cu mască, cu tot tacâmul? Chiar nu înțeleg cum acum e ok să îți asumi riscul unei infectări mai mari pentru a salva o industrie a ospitalității și a distracției, dar atunci nu s-a putut permite un ceas de rugăciune, când poate era în joc sănătatea spirituală a milioanelor de români?
Nu înțeleg cum decizia de a lăsa populația în interiorul restaurantului s-a putut lua în câteva zile, dar despre deschiderea școlilor se vorbește de luni bune fără nimic concret?
Nu vreau să găsesc răspuns… Cred că ar fi prea dureros adevărul. Prefer să cred că a fost o alegere nefericită a celor aflați la conducere. În acest caz ar putea să își ceară scuze milioanelor de creștini care au plâns în tăcerea curților și a balcoanelor îngânând „Hristos a înviat”.
Dacă însă alte motive drăcești au stat la baza deciziilor de atunci nu pot să spun decât ceea ce a rostit Mântuitorul pe cruce „iartă-i Doamne că nu știu ce fac”… Că dacă ne judecă Dumnezeu… Vai de noi.
servite cu Boia 
Lasă un răspuns