Se povestește că într-un sat, complet izolat de civilizație, într-un timp în care mesajele se purtau în scris sau din gură în gură, a ajuns un străin foarte bogat. Acesta s-a adăpostit la singurul loc unde exista o posibilitate de cazare, la cârciuma satului. În scurt timp vestea sosirii lui a ajuns la urechile tuturor, care au venit „ca la urs” să-l vadă pe străin. Curiozitatea sătenilor nu l-a deranjat pe noul venit, ci din contră, părea că asta căuta. A stat ore bune povestind cu toată lumea, ascultându-le problemele, povestind-le despre minunata lume de dincolo de satul lor și, mai ales, promițându-le tuturor că va rămâne alături de ei și că îi va învăța să progreseze, să devină mai buni, mai evoluați. Oamenii au îmbrățișat ideile străinului cu mare entuziasm și s-au pus pe treabă. Cârciumarul și-a mai construit un etaj, cu camere luxoase pentru cei care vor veni pe viitor în satul lor, aduși de străinul binefăcător. Fermierii au sacrificat animalele autohtone pentru a crește animale exotice, preferate de lumea de afară. Brutarul a renunțat la tradiționala pâine pe care o frământa de obicei și s-a pus pe făcut specialități precum cele din civilizație. Până și țiitoarea satului s-a emancipat, refuzând compania clienților săi din localitate în așteptarea domnilor cu ranguri, din orașe. Preotul satului nu a rămas neatins de curentul schimbării. A început să predice în limbi străine și să cânte slujbele pe melodii mai lumești, pentru că în exterior nu mai gusta nimeni spiritualitatea veche.
La scurtă vreme străinul a plecat, cu promisiunea că se va întoarce cu civilizația promisă. Și oamenii l-au așteptat… multă vreme… Dar străinul nu a revenit. Între timp relațiile sătenilor au început să se strice. Cârciumarul se intitula acum hangiu și refuza să-i mai servească pe consătenii lui, pe motiv că îi strică imaginea cu purtarea lor de necivilizați. Brutarul refuza în continuare să mai facă pâine, spunând că acum e maestru patiser și nu are timp de pierdut cu banalități. Fermierii nu reușeau nicicum să crească profitabil noile animale exotice, marea lor majoritate murind în prima iarnă. Preotul rămase în scurtă vreme singur la slujbele din biserică fiindcă nimeni nu mai înțelegea nimic din predicile și cântările sale în limbi străine.
Singurul care nu a fost deloc afectat de aceste schimbări a fost Groparul. Pe el nu l-a impresionant nici străinul, nici alergătura sătenilor și nici măcar ifosele țiitoarei care-i devenii soție, pentru că îi promisese că nu se va atinge de ea până nu sosesc gentlemenii de la oraș. El rămase cel vechi, cel care avea doar grija celor trecuți și a mormintelor lor.
Timpul i-a luat pe toți cei din sat, fără ca promisiunile străinului să fie vreodată împlinite. Toți au murit nefericiți, neîmpliniți, măcinați de gândul „cum ar fi fost”.
În cimitirul satului crucile stăteau acum stinghere, depersonalizate parcă, cu excepția uneia. Era simplă, vopsită în albastrul cerului, dar trona falnică printre celelalte. Era crucea Groparului, care a murit după ce își terminase treaba, cu regretul că cei care stăteau sub glie au trăit fără să înțeleagă ce înseamnă să fii cu adevărat viu. Străinul a întors satul pe dos, dar nu a reușit să omoare sămânța. Groparul a fost singurul care a închis ochii cu zâmbetul pe buze iar crucea și epitaful de pe mormânt stăteau acum mărturie pentru sufletul lui:
„Am murit ca să trăiesc,
În tărâmul cel ceresc.
Voi cei care acum citiți,
Sunteți morți chiar de trăiți.
Că de când omul se naște
Zi de zi moartea îl paște.
Doar când scăpa de-asta lume,
Începe-a trăi pe bune.”
servite cu Boia 
👏👍
ApreciazăApreciază