EVADĂRI FICȚIONALE

MARCEL LUCACIU

Recenzie publicată în Caiete Silvane, iunie, 2021.


Literatura (în special, Poezia) e mai mult decât o simplă „artă a cuvântului.” Dacă Poezia transpune „în gândiri și în imagini” o stare de suflet sau, altfel spus, un clar de inimă, Proza își propune o re-constituire a diferitelor ipostaze umane, fiecare dintre ele cutreierând marea vieții zbuciumate, în căutarea tainicului port unde să-și ancoreze visurile. Dar visurile se dovedesc, de multe ori, himere…
Preot paroh în comuna sălăjeană Fildu de Mijloc și doctorand al Facultății de Teologie din Cluj, tânărul Claudiu-Ionuț Boia (n.10 mai 1986, la Zalău) ilustrează tocmai o astfel de căutare, în majoritatea povestirilor din volumul ce marchează debutul său editorial: Plan de evadare (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021).
Însoțită de o Prefață pertinentă și concludentă, semnată de Emilia Poenaru Moldovan, cartea reunește douăsprezece proze scurte, remarcabile prin cursivitatea scriiturii, prin diversitatea tematică și, nu în ultimul rând, prin alura lor eterogenă. Astfel, textelor de factură realistă (Plan de evadare, Sfântul, Trenul de stațiune, Autor necunoscut!, Ultimii cinci din primul milion, Ochii verzi, Clubul de șah) li se alătură unele cu iz de legendă (De ce are Moartea coasă?), altele de sorginte religioasă (Moștenitorul) ori alegorică (Bețivul care nu bea apă, Ce a pierdut Înțelepciunea?, Pictura). Totuși, există o unitate de stil, în acest mozaic sclipitor, grație harului narativ și, mai ales, pătrunzătorului spirit de observație ce schițează, aievea, tipuri memorabile și înfățișează lumea (de ieri și de azi) ca pe o altă „panoramă a deșertăciunilor”…
Ochiul critic al prozatorului dezvăluie dramatismul condiției umane și eșecul ei repetat, în obsesiva încercare de a-și redobândi adevărata libertate; o libertate transformată într-un etern prizonierat și resimțită ca o pedeapsă sisifică. De pildă, în povestirea Plan de evadare, Generalul și Sergentul împart detenția, scaunul și singurul pat din camera nr. 2. Jocul lor de șah e deopotrivă un prilej de cunoaștere și de autocunoaștere. Trufașul General nu concepe să piardă o bătălie nici măcar pe tabla de șah, în timp ce onestul Sergent se mulțumește cu „onoarea” de a-i fi subaltern. Vrând să pară un bun strateg, Generalul urzește evadarea, dar singura soluție pentru a trece de gardul de sârmă ghimpată e aceea de a-l sacrifica pe Sergent; un Sergent care nu-i mai ascultă ordinele, fiindcă nu dorește să fie „carne de tun.” Nedus niciodată până la capăt, planul Generalului e cel puțin straniu, dacă nu absurd. Abia la finalul povestirii, aflăm că așa-zisa închisoare este, de fapt, un azil cu peste o sută de pacienți care „trăiesc liniștiți în lumea lor…” Nu există gardieni, nici uși ferecate. Sunt doar câțiva supraveghetori de noapte, un asistent și un doctor care îl compătimește, zâmbind, pe Generalul fără stele: „Planul lui nu e gata. Mintea lui e cea care-l ține închis. Altfel ar putea pleca oricând, nu există niciun gard de sârmă ghimpată, suntem în mijlocul orașului.” Merită apreciate, aici, pe de o parte, rafinata glisare a planurilor narative (subconștientul celor două personaje și realitatea azilulului), pe de altă parte, crearea unei atmosfere oarecum similară cu aceea din celebrul roman Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Ken Kesey.
Într-o proporție însemnată, personajele din această carte (scrisă cu o melancolie blajină) sunt niște visători incurabili ce se izbesc de cruda realitate precum fluturii de lampă. Ei luptă cu soarta mereu potrivnică și sunt prinși, fără scăpare, în vârtejul năucitor al deziluziilor. De exemplu, Jicu, profesorul de matematică din povestirea Ultimii cinci din primul milion, este „lefterul profesionist” care visează la o croazieră în jurul lumii. El crede că numai un câștig la Loto i-ar putea asigura fericirea, însă descoperă că algoritmul lui de calcul îi va aduce varianta câștigătoare… peste 132 de ani. Alina, frumoasa adolescentă din textul melodramatic Ochii verzi, pleacă la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține fetița lăsată acasă, în grija bunicilor, dar cade în plasa unei rețele de proxeneți. Doamna din Trenul de stațiune visează să ajungă vedetă de cinema, dar sfârșește la… croitorie. Sunt multe destine frânte în textele lui Claudiu Ionuț Boia, de la singuraticul Valer care moare cuprins de flăcări, încercând să protejeze cărțile bisericești (Sfântul), până la editorul de succes al cărui trup neînsuflețit este incinerat, fiindcă n-are cine să-l ridice (Autor necunoscut). Tonalitatea ingenioaselor povestiri cu final deschis sau neașteptat ne amintește, deseori, de zădărniciile amare ale Ecleziastului…
Fina ironie (a Înțelepciunii care „a pierdut Prostia”) și spiritul mucalit (oglindire a jovialului Creangă) mai luminează, în răstimpuri, amalgamul cenușiu al existențelor lipsite de orizont printre care se strecoară, iată, și o povestire surâzătoare. Chemată de urgență la Sacerdot alături de alți Vestitori (Tinerețea, Dragostea, Lenea ș.a.), Moartea hotărăște că ar fi bine să întârzie, deoarece „întotdeauna i s-a reproșat că vine prea repede.” Pentru a se arăta oamenilor „care nu se mai conduc prin spiritual, ci prin palpabil, prin vizual,” toți Vestitorii trebuie să-și aleagă hainele potrivite și unealta specifică misiunii lor. Moartea sosește ultima, iar Sacerdotul îi repartizează o pelerină neagră și o coasă. Doar atât i-a mai rămas (De ce are Moartea coasă?)…
Dincolo de iscusita prezentare a unei întâmplări semnificative pe care o presupune, de obicei, povestirea, autorul descrie vestimentația protagoniștilor, le analizează mimica, ticurile ori tabieturile, dovedindu-se totodată și un bun cunoscător al psihologiei umane, îndeosebi atunci când pătrunde în meandrele sufletului feminin prin intermediul monologului sau al introspecției.
Transfigurând, cu multă delicatețe, văzutul și (aparent) nevăzutul unei lumi a nuanțelor temporale și spațiale, Plan de evadare este o carte subtilă, inteligent cumpănită, ce probează un talent autentic, de o maturitate artistică surprinzătoare pentru un debutant.