Când tăcerea devine vină

În 30 ianuarie 1933, președintele Germaniei, Paul von Hindenburg, îl numește pe un caporal de 44 de ani Cancelar, sub presiunea crizelor guvernamentale din ultimii ani ai Republicii Germane de la Weimar. Numele caporalului era Adolf Hitler. Aproape nimeni nu l-a considerat pe Hitler atunci un pericol efectiv pentru umanitate. Partidul Nazist primise aproape 40% din voturile cetățenilor. Erau insuficiente pentru ca naziștii să guverneze singuri, dar au fost suficiente ca naziștii să pună mâna pe toată puterea în doar 6 luni. Sub ascunzișul bunelor intenții, după incendierea Reichstagului (Parlamentului german) Partidul Comunist din Germania a fost scos în afara legii, fiind găsit vinovat pentru incident. Toată lumea a salutat decizia. Hitler i-a convins pe parlamentari să-i dea puterea de a legifera fără acordul lor, doar până trece criza. Parlamentarii l-au crezut. Și Hitler a rămas fără opoziție parlamentară până în 1945. Le-a cerut partidelor politice să se auto-desfințeze, pentru binele Germaniei. Mai de bună voie, mai de frică acestea s-au conformat. Le-a promis generalilor germani că va răzbuna înfrângerea din Primul Război Mondial, și generalii l-au crezut. A promis Bisericilor că le va acorda tot sprijinul statului, și l-au crezut. A promis germanilor că le va da Libertate și Pâine, și l-au crezut.
A spus tuturor ceea ce aveau nevoie să audă, și toți l-au crezut. A cerut un singur lucru în schimb. Să nu-l conteste. Să-l lase să-și facă treaba cum crede el că e cel mai potrivit să o facă. Și majoritatea asta au făcut. Din convingere sau frică au tăcut. Pastorul luteran Martin Niemoller, care a stat 8 ani prizonier în lagărul de la Dachau ca prizonier personal al lui Hitler, scria după 1945 cu tristețe și vinovăție:
„Mai întâi au venit după socialiști și nu am spus nimic – pentru că nu eram un socialist.
Au venit apoi după sindicaliști și nu am spus nimic – pentru că nu eram un sindicalist.
Au venit mai apoi după Evrei, și nu am spus nimic – nu eram un evreu.
Mai apoi au venit după mine – și nu mai era nimeni să vorbească pentru mine.”
Când tăcerea devine politică, atunci TOȚI purtăm o vină!