Iertare și iertăciuni

„Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși fațã de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare pânã de șapte ori? Zis-a lui  Iisus: Nu zic ție pânã de șapte ori, ci pânã de șaptezeci de ori câte șapte.” (Mat 18:21-22)

În primul an de seminar, la Studiul Noului Testament, atunci când se parcurge Evanghelia după Matei, elevii sunt tentați să calculeze de câte ori suntem datori să iertăm. De 70 câte 7, adică de 490 de ori. Foarte simplu li se explică faptul că Sfânta Scriptură nu are doar un înțeles literar, ci și unul simbolic, iar asocierea celor două numere, 70 și 7, ambele fiind în învățătura rabinică semnificații ale perfecțiunii și ale divinității, trebuie înțeleasă ca fiind o lege a iertării nemărginite și necondiționate. Teoria este una frumoasă. Practica vine să o înnobileze, pentru că cel care a reușit să ierte cu adevărat măcar o dată în viață devine dependent de euforia și eliberarea pe care o simte.

Termenul a ierta, este legat etimologic de cuvântul latin libertare, care se referă la eliberare sau la a trăi fără să fi legat de ceva sau cineva. Termenul grecesc αφησω (afiso) are aceași senificație primară – a lăsa la o parte, a elibera, a ierta. Legătura etimologică dintre iertare și eliberare nu este una întâmplătoare. Iertarea din inimă, după cum ne îndeamnă Hristos (Matei 18, 35) este un act eliberator, atât pentru cel care este iertat cât și pentru cel care iartă.

Iertăciunile, cu toate că sunt legate în concepția noastră de slujba înmormântării, mai ales în zona Ardealului, nu prea au multe în comun cu iertarea ca eliberare, ci mai mult cu scuza sau cu iertarea la nivel declarativ ca formulă de politețe sau convenție socială. Cu atât mai mult cu cât iertăciunea vine indirect, de la cel trecut din viața aceasta prin intermediul preotului. Nimic personal, nimic autentic, pur declarativ și gol. „Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță” (Matei 5, 25 )

În acestă notă se deschide și Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35). Un Împărat milostiv, care eliberează (iartă) de datorii un slujitor care la rândul lui ar fi trebuit să elibereze (ierte) pe un tovarăș îndatorat. Cel eliberat (iertat) recurge însă la un gest opus libertății (iertării). Îl întemnițează (nu-l iartă) pe tovarășul său, obligându-L pe Împărat să-și manifeste calitatea de Judecător drept. Întemnițarea (neiertarea) aproapelui nu face altceva decât să ne țină și pe noi captivi în acest cerc viicios al datoriilor. Cu cât datoriile sunt mai mari și mai multe cu atât libertatea noastră este tot mai departe. Cu cât ne îndatorăm și îi îndatorăm pe alții cu atât mai mult îl forțăm pe Dumnezeu să intervină cu dreptatea Lui pentru a pune lucrurile în ordine.

Ca o concluzie putem afirma că: atât de mult iertăm cât de mult ne dorim să fim liberi.