Crucea personală: primită sau dobândită?

Duminica a III-a din Postul Mare este numită a Sfintei Cruci, iar pericopa evanghelică care se citește la Sfânta Liturghie (Marcu cap. 8, 34-38) este aparent una destul de ușoară în ceea ce privește interpretarea. Mântuitorul este vehement în ceea ce le spune celor care doresc să-I urmeze în viață, ca și discipoli, prieteni sau pur și simplu din curiozitate: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Mc. 8, 34). Pentru majoritatea creștinilor, și nu numai, asumarea crucii personale este de cele mai multe ori folosită ca o metaforă pentru viață. Mai exact crucea personală este suma tuturor încercărilor, ispitelor, bolilor, necazurilor, supărărilor, uneori și a bucuriilor din existența noastră personală. Expresii de genul „așa i-a fost crucea” sau „are o cruce grea” folosite pentru a descrie un destin greu încercat lasă un gol de înțelegere în ceea ce privește adevărata cruce pe care Dumnezeu i-a lăsat-o fiecăruia dintre noi, și pe care Mântuitorul ne îndeamnă să ne-o asumăm dacă dorim să-I urmăm. Întrebarea, pe care în mod firesc ar trebui să ne-o punem fiecare la spovedanie, este următoarea: Care este crucea pe care Dumnezeu mi-a rânduit-o? Dacă mergem pe logica generală în care crucea personală este viața noastră, atunci înseamnă că-i atribuim lui Dumnezeu tot ceea ce trăim, bune și rele, necazuri, ispite, virtuți și păcate. Ori în acest caz admitem, fără să o spunem cu voce tare, că Dumnezeu controlează totul, iar noi nu suntem altceva decât niște cărăuși. În acest sens relația noastră cu Dumnezeu nu este deloc una liberă și personală, iar El nu este un Dumnezeu just. Dacă privim cu atenție la textul scripturistic, la cuvintele Mântuitorului vedem că sunt două chei de înțelegere a sensului crucii personale:

1. Expresia „să se lepede de sine, să-și ia crucea”. Vedem că luarea crucii, sau ridicarea crucii, tradus exact din limba greacă (αρατω τον σταυρον αυτου – să ridice crucea sa ) vine după lepădarea de sine. Crucea pe care Hristos ne îndeamnă să o ridicăm pentu a-I urma este o cruce goală de sine, nu are nimic din ce este al nostru. Putem deduce astfel, că nu tot ce trăim în viață aparține crucii pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o pentru a câștiga mântuirea!
2. „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” Este a doua cheie de înțelegere a purtării crucii personale pe drumul mântuirii. Traducerea termenului psyhev (ψυχην) prin suflet este destul de inexactă, întrucât aici termenul înseamnă viață, cu sensul de existență (vezi traducerea Anania, nota c, Matei 16,25). Așadar tot cel care dorește să-și ia împreună cu crucea personală ceva din viață, cel care dorește să parcurgă un drum spiritual folosindu-se de pârghii materiale va pierde, în schimb cel care-și asumă crucea așa cum Dumnezeu a gândit-o, chiar dacă existența efemeră a vieții materiale va fi un eșec, el îl va câștiga pe Hristos.

P.S. Și care este crucea primită de la Dumnezeu? Aceea pe care a purtat-o și Hristos, a dragostei necondiționate față de Dumnezeu și față de semeni până la moarte. Dacă noi considerăm că necazurile izvorâte din păcatele și neiubirea noastră fac parte din crucea personală, atunci suntem departe de drumul pe care Dumnezeu l-a deschis spre mântuire. Dumnezeu nu ne dă boală sau ispită sau necaz ca misiune în viață, pe acestea le „câștigăm” noi prin alegerile pe care le facem. Nici chiar nașterea unor prunci cu dizabilități nu poate fi pusă pe seama lui Dumnezeu, întrucât acolo au și părinții partea lor de plămadă, care uneori este întinată de obiceiuri păcătoase. Crucea pe care ne îndeamnă Hristos să o ridicăm este primită, și este una spre bucurie veșnică, cea pe care o purtăm noi, crezând că e de la Dumnezeu, este de cele mai multe ori dobândită prin „eforturi” personale (păcătoase).